Istoric Oras

Catolicii din Roman până la înfiinţarea primei parohii

Prezenţa creştinilor catolici la Roman este atestată istoric încă din secolul al XV-lea. Tradiţia istorică consemnează că pe vremuri străvechi în Roman erau saşi şi unguri catolici, dar nu ştim nimic despre începutul prezenţei lor aici. Registrul studenţilor de la Universitatea din Cracovia notează în anul 1464 pe un student Andreas Nicolai din Roman. Informaţia surprinde pentru că în anul 1420, la declanşarea prozelitismului husit în Moldova, la Roman erau catolici, dar nimeni nu preconiza că ei sunt aşa de instruiţi şi capabili de a urma studii superioare.

În perioada cât a funcţionat Episcopia de Baia, viaţa catolică a slăbit foarte mult, ceea ce a permis husiţilor (adepţii unei mişcări religioase fondată la începutul secolului al XV-lea de Ioan Huss) să convertească o mare parte din catolici la religia lor. Deşi era căsătorit cu o nobilă catolică, domnul Alexandru cel Bun a adoptat o atitudine de toleranţă faţă de husiţi. După 1420, aceştia au adoptat o strategie propagandistică puternică, ceea ce a făcut ca mulţi dintre credincioşii catolici să îmbrăţişeze religia husită, unii dintre ei fiind din Roman şi împrejurimi.

Un document datat la 20 august 1571, consemnează că Gheorghe Vasari, secretarul episcopului de Cameniţa, anunţa nunţiul din Polonia că 2.000 de foşti catolici din Trotuş, Huşi, Roman şi cinci sate din jurul Romanului (Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni, Răchiteni şi probabil Iugani) au fost convertite de la husitism. Gheorghe Vasari cerea în aceeaşi scrisoare 12 misionari pentru a se ocupa de grija acestor convertiţi. Se precizează că aceştia au stat 150 de ani sub husiţi şi se ştie că husiţii nu au avut prozeliţi printre ortodocşi, ci numai printre catolici. Aşadar, aceste aşezări au fost catolice în momentul declanşării prozelitismului husit în Moldova în anul 1420, în vremea lui Alexandru cel Bun.

La 2 februarie 1589, printr-un decret al domnului Petru Şchiopu, bisericile din Roman, Piatra şi din satele catolice din împrejurimi au fost luate înapoi de la protestanţi şi redate catolicilor. Despre un “oraş frumos” care se cheamă Roman aminteşte şi călugărul minorit observant Andrei Bogoslavic, în relatarea sa din anul 1623. La acea dată aici erau 72 de familii catolice, care aveau o biserică închinată sfântului apostol Petru. Aceşti catolici “au şi preot şi vorbesc româneşte mai mult decât altă limbă”.

Timpurile grele care au urmat au făcut ca acest număr de familii catolice să scadă treptat. În 1670 mai erau “doar două case de catolici”, cum notează misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria. Liturghia era celebrată în bisericuţa de lemn a Romanului care avea “odăjdii bune, potire şi cruce de argint, procurate de către preotul misionar din Săbăoani”.

După 1680, întreaga Moldovă trece printr-o perioadă neîntreruptă de invazii şi război, vorbindu-se chiar despre “marele exod al catolicilor”. O relatare din 10 iulie 1682 arată că la Roman nu mai era nici un catolic.

Incursiunile devastatoare ale turcilor, polonezilor, apoi în 1717 ale tătarilor au făcut ca, în decurs de o jumătate de secol, creştinii catolici moldoveni să fie nevoiţi să se refugieze în pădurile ce ofereau un oarecare adăpost şi siguranţă, sau să fugă peste munţi. Pentru o lungă perioadă de timp nu mai avem informaţii despre viaţa catolicilor din Roman.

Cel dintâi care s-a ocupat intensiv de soarta catolicilor din Roman a fost episcopul Paul Sardi, care în luna iunie 1846 a cumpărat o casă cu grădină şi curte în centrul oraşului pentru a face pe acest teren biserică şi cimitir în jurul ei. În oraş erau atunci 80 de familii catolice de nemţi, polonezi şi unguri. În anul următor, 1847, a cumpărat şi o altă clădire pentru ca în ea să se deschidă prăvălii în beneficiul bisericii ori ca să fie locuinţă pentru preot. Scopul terenului s-a schimbat: casa a fost transformată în capelă, iar locul cumpărat iniţial, a rămas doar pentru cimitir. E vorba de cimitirul vechi din Roman, care a fost parcelat şi vândut de parohie pentru locuri de casă.

Episcopul Anton De Stefano a continuat şi el să strângă fonduri pentru construirea unui lăcaş de cult pentru comunitatea din Roman. Eforturi deosebite în acest sens a depus şi parohul din Săbăoani, Leopald Rossi, care a preluat şi extins activitatea de strângere a celor necesare construirii unei biserici în oraş. Odată cu plecarea misionarului italian însă, în 1863, tot ceea ce adunase acesta a fost folosit în alte scopuri, deşi numărul creştinilor catolici din Roman începuse să crească. Motivul era venirea personalului tehnico-administrativ de la staţia de cale ferată şi deschiderea fabricii de zahăr din localitate.

Pe vremea episcopului Fidelis Dehm, între anii 1878 şi 1880, la Roman a funcţionat o şcoală elementară catolică, cu aprobarea Ministerului Învăţământului, unde învăţau 20 de eleve sub conducerea profesoarei Bernardina Verat şi a altor două persoane aduse din Germania. Iniţial, această experienţă trebuia să fie model şi pentru alte şcoli catolice din Moldova. În acelaşi cadru de preocupări, după câţiva ani, în timp ce episcopul Dominic Jaquet pregătea deschiderea Colegiului “Cipariu” la Iaşi, iezuiţii voiau să deschidă un colegiu iezuit la Roman, însă nu au reuşit să facă nimic.

Proiectul construcţiei unei biserici catolice la Roman a fost reluat de Episcopia de Iaşi în anul 1904, când se lansează un apel către toţi credincioşii de pe Valea Siretului de a contribui la ridicarea ei. Începută abia după terminarea Primului Război Mondial, construcţia s-a terminat abia în anul 1942, cu o deosebită contribuţie financiară din partea catolicilor care lucrau la fabrica de zahăr şi la căile ferate. Biserica a fost realizată în stil românesc şi a necesitat ulterior mai multe intervenţii pentru consolidare şi modernizare.

În decursul istoriei, catolicii din Roman au depins de parohiile Tămăşeni-Adjudeni şi Săbăoani. În Parohia Săbăoani era un “Status animarum pentru Săbăoani, Pildeşti, Roman, Traian, Lecuşeni şi Corhana (1866-1900)”, care includea în 97 de file numele credincioşilor din aceste localităţi.

Romanul a devenit centru parohial în anul 1952, prin dezmembrare de Parohia Tămăşeni. Primul paroh la Roman a fost părintele Anton Bişoc. La această dată în oraş erau circa 400 de familii, din care majoritatea erau angajaţii fabricii de zahăr. În anii care au urmat, comunitatea s-a mărit datorită numărului mare de catolici din satele din împrejurimi care aveau serviciul la Roman şi din care foarte mulţi şi-au întemeiat aici familiile.

Realizat de Pr. Alois Moraru